Căutăm casa meșterului Manoli, pe o stradă liniștită de la marginea orașului Râmnicu Vâlcea. Meșterul ne așteaptă în capătul străzii. Când ne recunoaște, țâșnește într-un sprint neașteptat înaintea mașinii, ca să ne arate unde să parcăm. Știindu-l ocotogenar, ne surprinde agilitatea cu care se mișcă. Surprinderea noastră este și mai mare când ne descrie o zi obișnuită din viața dumnealui: se trezește de dimineață (e o persoană matinală), își face alergarea pe malul Oltului (minimum 2-3 kilometri), apoi revine acasă și se închide în atelier până seara, cu pauze doar pentru mese.
– Cât lucrați în medie, pe zi?
– 10-12 ore, vara. Nu e un efort, e o plăcere. Mie îmi place să spun că e un hobby adus în stadiul de viciu, adică dependență!
Constantin Manoli a fost profesor de limba română, dar lucrează în arta lemnului de 53 de ani. Și-a descoperit această pasiune în timpul studenției și a început s-o practice ca pe o meserie de la vârsta de 30 de ani.
Arta populară l-a atras de tânăr. La un târg al meșterilor populari organizat în București, l-a cunoscut pe meșterul popular Nicolae Cernat, venit din comuna Șugag, județul Alba. Văzând lingurile și furcile de tors lucrate de acesta, a simțit că poate să “fure” meserie și să producă obiecte de lemn lucrate în stil popular și îmbogățite cu propriile cunoștințe și referințe simbolice, pe măsură ce dobândea experiență.
În fiecare an, își expune lucrările la festivaluri și târguri de artă populară din București, Sibiu, Oradea, Timișoara, Deva, Cluj, Galați, Pitești, Mioveni. Din păcate, nu se poate trăi din arta populară. Este o ocupație pentru timpul liber sau pentru un om ieșit din activitatea profesională.
Minunățiile din lemn pe care ni le arată meșterul Manoli sunt lucrate cu ajutorul unor instrumente modeste. Îl întrebăm de ce este nevoie pentru a te apuca de cioplit.
– Țăranul nostru nu avea trusă de scule, ne explică meșterul. El lucra toate obiectele cu un singur cuțitaș. Cu un briceag.
Cele trei legi care guvernează arta lemnului, ca și țesutul, sunt repetiția, alternanța și simetria. O structură simplă, un triunghi sau un solz format din două crestături verticale și una oblică (numit ‘dinte de lup’) se repetă de-a lungul unei cozi de lingură, pe coada unui șarpe care singur și-o mușcă. Pentru realizarea dintelui de lup, este nevoie de două cuțitașe, unul pentru crestarea liniilor verticale, altul pentru crestătura oblică. Cu aceste două mici cuțitașe, meșterul dă viață lemnului, făcându-l să vorbească în simboluri străvechi: unda apei – matricea vieții, șarpele care-și mușcă coada – păzitorul casei, bufnița – înțelepciunea, cocoșul – care alungă spiritele rele, spicul de grâu, lanțul și multe altele.
Ne-a arătat cum se execută motivele populare pe câteva cozi de lingură, apoi trecem la furca de tors. Aceasta este piesa de rezistență pentru măiestria artistului popular care cioplește în lemn. Domnul Constantin Manoli ne prezintă semnficația furcii de tors dincolo de rolul ei funcțional, de ajuta la transformarea lânii brute în fir. Ciobanul lucra o astfel de furcă peste vară, când stătea cu oile la munte. Nu o lucra pentru sine, ci pentru mândra care îl aștepta în sat, viitoare lui soție. Aceasta avea să se laude cu furca primită în dar în fața colegelor de clacă, iar bătrânele satului aveau să examineze cu ochi de critic de artă lucrătura furcii. De aceea, ciobanul nu-și permite să copieze pur și simplu o furcă deja făcută. El trebuie să-și exprime propriile sentimente, să creeze ceva nou, care să fie apreciat mai apoi atât de soție, cât și de critici.
Am sta câteva zile să ne povestească domnul Manoli, cu pasiunea sa molipsitoare, despre esențe de lemn, simboluri, modele și tehnici. Ne luăm la revedere doar după ce îi admirăm și colecția de obiecte sculptate în lemn adunate de prin toate colțurile lumii, din Africa până în America de Nord. Pe unele din ele se regăsesc motivele tradiționale românești. Legile repetiției, simetriei și alternanței sunt legi universal valabile.
