Roata olarului sau întâlnirea noastră cu ceramica de Horezu

Omul trebuie să mănânce, dar vasul este mai mult decât suportul mâncării. E o treaptă mai sus, e diferența față de animal. Actul primordial al hrănirii este resemnificat. Hrănirea nu se poate face oricum: mâncarea va sta pe un vas, hrănirea va avea o dimensiune sacră.

Sigur, nu la dimensiunea sacră a vaselor de lut ne gândeam în drum spre Horezu. Ne gândeam la cum va arăta spațiul în care vom filma, dacă va fi destulă lumină, dacă vom avea destul loc.

Olari

Strada Olari din Horezu este mica patrie, de vreun kilometru lungime, a meșterilor ceramiști. Familiile care locuiesc în Olari (care a fost odată sat, iar acum face parte din orașul Horezu) păstrează vie tradiția moștenită de la strămoși. Familia Popa (dl. Constantin și dna. Georgeta) lucrează doar vase tradiționale și folosesc doar culori și motive specifice locului.

Pe domnul Popa îl cunoscusem doar la telefon. Prima noastră conversație a durat ceva mai mult de un minut și a fost de o simplitate dezarmantă.

– Bună ziua, domnule Popa! Suntem niște tineri din București. Avem proiectul ăsta cu meșteri populari, vrem să filmăm cu o tehnică specială, pentru VR, să vadă copiii, să nu moară tradiția etc. Și voiam să vă întrebăm dacă ați dori să participați la proiectul nostru.

– Ce trebuie să fac?

– Să ne lăsați să vă filmăm și să ne explicați în câteva cuvinte în ce constă meșteșugul și cum v-ați apucat, cum ați ales să faceți asta.

– Bine!

– Noi am dori să venim la sfârșitul săptămânii viitoare… Când v-ar conveni?

– Când vreți dumneavoastră.

– Sâmbătă, dacă puteți… Ar fi bine?

– Foarte bine. Noi suntem aici.

Familia Popa

Până la urmă, s-a dovedit a fi perfect sâmbătă. Pentru că dl. Popa – meșter ceramist din Horezu – mai are o pasiune, pe care și-o poate cultiva exclusiv duminica. Atunci nu lucrează, pentru că este sărbătoare, și merge la pescuit.

“Lucrez de 30 de ani, dar în familie s-a lucrat dintotdeauna. Pe timpul lui Ceaușescu, am avut la un moment dat și un alt serviciu, dar m-am întors la ocupația noastră tradițională,” ne spune dl. Popa în timp ce aruncă un guguloi de lut pe roată și apasă pe un mic întrerupător, care o pune în mișcare. E singura derogare de la tradiție pe care o permite.

Îl întreb cine l-a învățat meserie. A “furat” de la părinți. Meșteșugul, inclusiv olăritul, se fură, nu se învață. La rândul lui, dl. Popa i-a transmis mai departe meșteșugul soției sale. Deci poate fi bine ca soții să fure unul de la altul!

Meșteșugul olăritului – modelarea

Pământul pentru vase se recoltează toamna, din dealul Ulmului, aflat în apropierea Horezului. Este o argilă specială, care se găsește la 3-4 metri adâncime și trebuie să fie foarte curată, fără pietre sau rădăcini. Pe vremuri, oamenii o scoteau cu hârlețul, dar acum se folosesc de excavatoare pentru a ajunge mai repede la stratul dorit. Adus acasă, pământul se malaxează până când dobândește consistența unei plastiline bune de modelat.

În funcție de dimensiunea vasului care urmează să fie confecționat, meșterul face guguloaie de lut. Sau “gogoloațe”, cum le mai spune dl. Popa. Roata începe să se învârtă și din mâna meșterului ies: farfurii, cești, castroane, boluri, glastre, scrumiere. Pot fi folosite ca vase decorative, dar toate au utilitate practică și rezistă la utilizarea îndelungată în gospodărie. De altfel, marile comenzi de obiecte de lut pe care le primește familia Popa vin de la restaurante.

Dl. Costel Popa ne face o scurtă demonstrație de modelare a unui bol. Aruncă un gogoloț de lut pe taerul roții și, în două minute, bolul este gata. Desigur, după 30 de ani de experiență, totul pare atât de ușor și de ne-special. Dna. Georgeta Popa zâmbește. Nu e chiar așa.

Meșteșugul olăritului – decorarea

După ce obiectul este gata modelat, este lăsat la uscat o zi – două și începe partea ornamentală a procesului de producție: colorarea și decorarea vasului cu motive specifice zonei Horezu. Aici este teritoriul doamnei Georgeta Popa. Pentru că doamna nu provine dintr-o familie de ceramiști, avem ocazia să întrebăm cam în cât timp a învățat meșteșugul.

I-a luat cam doi ani până când a început “să i se dea mâna” și să realizeze vase mulțumitoare. Sunt multe detalii care fac sau strică un vas. Ia mult timp până când înveți să centrezi vasul exact la jumătatea taerului. Dacă nu e centrat, nu iese spirala perfectă. Dacă dai stratul de culoare prea gros, se fărâmițează după ardere și cade. Dacă îl dai prea subțire, se pierde în culoarea de fundal. Uitându-ne la rapiditatea cu care decorează vasele dna. Georgeta Popa, controlând cu precizie grosimea liniilor, simțim anii de experiență care s-au adunat în urmă.

Culorile tradiționale de Horezu sunt: alb, negru, maro, verde și cărămiziu. Pentru a le produce, se alege pământul potrivit și se macină cu apă de câteva ori, până când se obțin consistența și culoarea potrivite. Doar un meșter poate spune cum trebuie să arate înainte de arderea vaselor în cuptor. Albastrul este singura culoare pentru care meșterii folosesc altceva decât pământ – praf de cobalt. Albastrul ud, amestecat cu alb obținut din humă, pe care-l vedem pe vasul care trebuie ars, este șters, aproape gri, dar devine mult mai prezent și mai viu pe vasul ars.

Dna. Georgeta toarnă pe vase un fir subțire de culoare lichidă, printr-un corn de vită găurit în capăt și prelungit cu un vârf de pană de rață sau de gâscă. Apoi desenează modelul dorit cu ajutorul unui instrument de o simplitate dezarmantă – o bucată de lemn cu un ac în capăt, numită gaiță.

Motivele tradiționale cu care sunt decorate vasele: cocoșul, pomul vieții, șarpele casei, spicul, coada de păun, peștele. Familia Popa nu produce vase cu alte modele. Creativitatea meșterilor se desfășoară în acest spațiu bine delimitat, pe care ei îl păstrează nealterat.

Meșteșugul olăritului – arderea

Cuptorul pe lemne este spectaculos. Nici măcar dl. Popa nu ne poate spune când a fost construit. Parcă ar fi fost acolo, în familie, dintotdeauna. În jururl lui s-a alcătuit toată gospodăria. Alimentat cu lemne timp de 10-12 ore, ajunge la aproximativ 800°C . În el încap 5-600 de vase într-o serie de ardere. Dacă nu e umplut, nu e profitabilă folosirea lui. Pentru cantități mai mici, acum se folosește cuptorul electric. Toate vasele sunt arse de două ori – prima dată după ce au fost decorate, a doua oară după ce au fost și glazurate. Ca niște prăjituri băgate la cuptor…

Domnul Popa oftează: “poate înainte erau mai puțini meșteri care lucrau, dar acum cu siguranță sunt mai mulți comercianți.” Nu vrea să intre în prea multe amănunte, dar înțelegem că sunt mulți care vând vase aduse de te miri unde, sub numele de ceramică de Horezu. “În primul rând, ne explică dl. Popa, vasele de Horezu nu sunt niciodată decorate pe exterior. Noi le ardeam înainte numai în cuptoare pe lemne și se puneau în formă de brad, sprijinite unele pe altele. La a doua ardere, după glazurare, s-ar lipi dacă ar fi colorate și pe exterior.” Prin urmare, știm că nu e ceramică autentică, tradițională, dacă e decorată și pe exterior.

Și mai are un of domnul Popa. S-a răspândit zvonul că vasele de Horezu ar conține plumb. Este cu totul nefondat. Mai ales că, în noile cuptoare electrice pe care le folosesc meșterii, vasele se ard acum la peste 1000 °C. “Folosiți-le cu încredere! Sunt sănătoare și ecologice!”

Tradiția

Ajungem la finalul discuției. Întrebarea vine de la sine: Cine duce tradiția mai departe? Familia Popa are trei copii, două fete și un băiat. O fată a plecat în străinătate, a ieșit din calculele transmiterii tradiției. Ceilalți doi știu să lucreze, ba chiar și nora a devenit interesată. Dar nu se ocupă cu asta în mod constant. ” Au aici tot ce le trebuie ca să continue,” spune dl. Popa. “Doar să vrea!”