Pe vremea când nu existau magazine, nici Internet, nici Netflix – adică acum foarte, foarte mult timp, cam 50-60 de ani, așa – românul de la țară nu umbla încălțat. Cel puțin nu pe timp de vară și nu în zi de lucru. Tălpile lui sau ale ei erau atât de bătătorite de umblat pe drumuri, câmpuri, ogoare, încât erau la fel de tari ca o talpă de Converse. Sau mai tari.

În zile de sărbătoare, era altă treabă. Omul nostru îmbrăca hainele cele bune și își punea opinci. Mai întâi își înfășura piciorul în obiele. Obielele erau niște fâșii de pânză sau țesute din lână, în care piciorul se învelea cu grijă, să stea împărătește. Opinca era un înveliș exterior, făcut din piele moale de porc sau de vită. Pielea se argăsea și se tăia pe măsura piciorului (să zicem cu un număr – două mai mare, tocmai pentru a putea încăpea piciorul învelit în obiele).

Găurită în puncte strategice, pentru a se arcui frumos la vârf (întotdeauna cu vârful orientat către exterior, ca să nu se împiedice omul nostru la mers) opinca se finaliza prin introducerea nojițelor. Astăzi le zicem șireturi. Sunt șnururi lungi, tot din piele, pe care românul le petrecea în sus, pe picior, și le lega pentru a fixa opinca.

Nu știm toate aceste lucruri pentru că suntem noi foarte deștepți sau pentru că le-am căutat pe Internet. Le-am aflat direct din gura celui mai autentic opincar (și foarte bun povestitor). Domnul Alexandru Ilinca are un adăpost de hobbit pe DN7, cum mergi de la Vâlcea spre Sibiu, pe partea dreaptă. Scrie mare OPINCĂRIE. Dacă treci pe-acolo în drum spre Ardeal, musai să te oprești măcar o dată și să cumperi o pereche de opinci. Și să asculți povestea.

Revenind la poveste… Opincile țineau cel mult peste vară. Omului nostru de la țară nu-i plăcea să stea pe tabletă sau să facă binging. El era mai mult cu jocul. Și nu cu jocul pe Xbox, ci cu jocul în horă. Dansul popular, cum i se mai zice. După câteva week-end-uri de dansat bătute, hore și sârbe, cât să mai reziste bietele opinci?

Iarna era altă treabă. Obiele mai groase, de lână. Opinci mai rezistente, din fier. Sau, odată cu revoluția tehnologică, din cauciuc! Pe atunci anvelopele aveau și cameră, deci erau mai moi și fără atâtea sârme prin ele. Lua românul nostru o bucată de anvelopă uzată, o tăia pe potriva piciorului, o cioplea pen unde mai era nevoie, ca să-i dea o formă potrivită, o găurea pe ici pe colo, prin punctele esențiale, pentru nojițe – și aia era încîlțămintea pentru sezonul toamnă-iarnă. TOP fashion!

La spate, opinca de iarnă rămânea deschisă. Nu neapărat să respire piciorul înfășurat în obiele de lână, dar mai ales să se scurgă apa. Opincile nu erau water-proof, că nu se inventase GoreTex-ul. V-am zis că toate astea se întâmplau foarte-foarte demult!

Alexandru Ilinca, poate ultimul opincar din țara Olteniei, s-a născut în satul Orlești, din Vâlcea. În familie, de la vârsta potrivită (adică pe la 7 ani, în cazul lui), fiecare își făcea opincile. Tatăl lui s-a dovedit mai priceput ca alții și a devenit opincarul satului. Alexandru a furat meserie din mers și a ajuns să-și întreacă maestrul. Cu timpul, n-a mai fost nevoie de opinci pentru scopuri practice. Alexandru Ilinca a continuat însă meșteșugul și nu este nici acum dispus să lasă această tradiție să se stingă.

Neapărat să vă opriți pe DN7 în fața colibei lui de hobbit și să-i mulțumiți! Pentru ce face și pentru că e om fain.